Se formează o legătură aparte între oamenii care sunt în linia întâi.
În orice linie întâi.
Între cei care au muncit din greu împreună, care au trecut prin obstacole cot la cot, care au ales să ia atitudine atunci când alții au tăcut. Între cei care s-au bătut nu pentru ei, ci pentru ceva mai presus: pentru o viziune. Pentru ai lor.
Ne-am cunoscut pe 12 martie 2023, la inaugurarea sediului AUR din Reșița. În mijlocul agitației, printre sute de poze și interviuri, am avut două minute să-i expun lui Cristian Terheș realitatea crudă a transportatorilor și șoferilor români. I-am spus pe cifre cum stă industria: transportatorii interni se prăbușesc, banii pentru lucrările de infrastructură nu se încasează la timp, iar noi ne ducem în cap. Totul, super concentrat.
Vorba lui, din avionul de la Bruxelles, problemele noastre nu se văd. Am stabilit să discutăm peste o oră la masă. Acolo, timp de o oră, am dezbătut în detaliu. Ne-am despărțit cu o promisiune clară:
„Peste două săptămâni sunt la Arad și mergem în vamă.” Și a venit!
A văzut dezastrul: cozi interminabile, șoferi epuizați, oameni care își pierd zile, bani și sănătate în vămi. A vorbit cu toți: șoferi, polițiști de frontieră, autorități maghiare, ofițeri turci. Printr-o minune, s-au deschis toate cele patru porți de ieșire.
Asta înseamnă implicare reală.
Există momente în viață când ești în prima linie și vezi dezastrul și neputința oamenilor. Îți stăpânești greu furia, dar știi că trebuie să acționezi. Unii se pierd, alții pleacă. Dar adevărații lideri iau atitudine.
Nu am avut pretenția ca alți transportatori să ni se alăture. Știm cu toții că implicarea politică are consecințe. Mâine te trezești cu controale „inopinate” pentru că ai avut curajul să vorbești. Nu contează că o industrie întreagă moare, că șoferii îndură condiții inumane, că îți încasezi banii cu întârziere sau deloc. Trebuie să taci, să suferi, să plătești, doar pentru a menține liniștea.
Dar noi n-am tăcut.
Am făcut o postare atunci, iar un prieten mi-a scris că în poză avem pumnii încleștați de parcă am vrea să batem pe cineva. Când ești acolo și vezi realitatea, știi că se poate altfel. Strângi pumnii de-ți taie unghiile în carne, pentru că sunt ai tăi cei care suferă. Știi unde ar putea fi economia și oamenii, dacă nu ți-ar pune piedici nu doar străinii, ci și ai tăi din țară.
Cristian Terheș nu s-a oprit. A plecat noaptea târziu din Nădlac, și dimineața m-a sunat din vama Giurgiu. Același dezastru. Mi-a spus că peste două săptămâni vine cu televiziunea. Și a venit din nou.
Când ești în acțiune, în momente limită, vezi caracterul oamenilor. Am fost acolo. Nimeni altcineva nu a fost cu noi. Toți ne lăudau pe Facebook și așteptau să vadă când vin repercusiunile. Și au venit, evident.
Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.
Mesajul a ajuns la Bruxelles. A urmat campania pentru locale și europarlamentare, unde Terheș a ridicat enorm scorul în județ. Pentru că a fost printre oameni, iar oamenii nu pot fi mințiți.
Prietenii adevărați nu se leagă la băut. Se leagă la muncă grea. În momente de cumpănă. Cu respect reciproc și curaj. Se leagă o camaraderie rară, care există doar în "linia întâi".
Pentru că simți că te poți baza pe omul de lângă tine. Și de cele mai multe ori, e singurul.
Din păcate, alianța AUR nu a continuat după europarlamentare. Mi-am dat demisia din partid din motive obiective și m-am alăturat ulterior lui Cristian Terheș, "camaradul meu de linie întâi", în lupta pentru oameni și pentru România. Am renunțat la funcția de președinte municipal și membru de partid, implicit la funcția de consilier local, pentru că nu ne batem joc de oamenii care ne votează și nici de colegi. Compromisul politic e una și se face după alegeri, blatul e altceva.
Analfabeților funcționali care m-au acuzat de „oportunism”, să le explice cineva apropiat că renunțarea la funcția de "parlamentar local" în CLM și la cea mai înaltă funcție într-un partid pe municipiu nu e oportunism.
E caracter. Pentru asta îți trebuie coloană vertebrală – asta o înțeleg doar cei care au așa ceva.
Am intrat în campania de parlamentare și prezidențiale alături de Cristian Terheș și sunt aici și acum.
Am primit un val de ură pentru contestația lui Terheș, dar lumea nu a înțeles că frauda e fraudă, indiferent cine o face. Dacă nu apărăm Constituția, nu avem stat. Dacă acea contestație a influențat cumva ancheta alegerilor și a dat timp instituțiilor românești să acționeze, atunci Cristian Terheș a salvat România de la dezastru. Azi, am fi fost sub rușii și securiștii lui Georgescu sau sub useriștii de stânga ai lui Lasconi, care ne-au frecat atât cu egalitatea de gen și diversitatea, de mai aveam un pic și ne aruncam pe burtă pe peron, să vedem dacă locomotiva e băiat sau fată.
Unde era România?!
Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi arătat oricare dintre aceștia în Biroul Oval în fața lui Trump. Sau cum ar fi reprezentat interesele României în Consiliul European. Sau cum ar fi gândit strategia de apărare a acestei țări, într-o lume tot mai periculoasă, unde trebuie să ne protejăm poporul, să ne securizăm teritoriul și să ne respectăm alianțele.
Și când aud pe unii întrebându-se de ce candidăm sau ce căutăm în bătălia pentru Cotroceni, le spun clar: când vin rușii peste noi și securiștii vechiului regim, nu stăm pe gânduri.
Intrăm în luptă. Cu tot ce avem. Și cu tot ce suntem.
România are nevoie de un partid creștin-democrat cu coloană vertebrală, nu de fețe zâmbitoare cu spate îndoit. Are nevoie de acel conservatorism modern: responsabil, realist, legat de viața oamenilor și de valorile profunde care ne-au ținut ca nație.
Fără extremism, fără populism ieftin, fără sloganuri goale.
Cristian Terheș nu e un politician de decor. E un om care a fost acolo unde doare. A stat cu oamenii, a simțit frigul și oboseala celor care nu mai cred în nimeni.
A văzut. A vorbit. A făcut.
Candidatura lui nu e un moft. E o necesitate. Pentru că România are nevoie de un președinte cu caracter, cu coloană vertebrală, cu credință și cu gând limpede. Un om care nu fuge când devine greu. Un om care nu negociază cu frica.
Și eu sunt aici. Nu pentru aplauze, ci pentru muncă, pentru adevăr, pentru oameni.
Nu pentru imagine, ci pentru România.
Pentru că prietenia, loialitatea și credința în Dumnezeu nu se negociază.
