Pregătirea pentru Apărarea Patriei – o lecție uitată, dar necesară

Cotrobăind printr-un dulap, am dat peste uniforma de Gărzi Patriotice a lui tata. M-a lovit imediat un val de amintiri. Una, în special, mi-a revenit cu o claritate incredibilă: o zi de iarnă din clasa a IX-a, în care gerul tăia în carne vie și zăpada ajungea până la genunchi.

Era o sâmbătă dimineață – pentru cei care nu știu, pe atunci se făcea școală și sâmbăta – iar noi, elevii, eram încolonați la Miliție pentru ceva ce se numea PTAP – Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei.

PTAP era o disciplină obligatorie în licee și facultăți. Nu ne pregăteam de război, dar nici nu eram complet rupți de ideea lui. Se făcea educație pentru apărare civilă, mânuirea armamentului, tragere la țintă.

Atunci am văzut pentru prima dată un depozit de armament: puști, pistoale, automate... și un MG42 nemțesc care mi-a rămas în minte. Îl recunoșteam din filme, chiar dacă nu eram specialist.

Milițienii erau echipați cu saltele, puști Geco .22 LR și două lăzi de muniție. Am încărcat totul pe sănii și ne-am dus pe digul de lângă Mureș, unde improvizasem un fel de poligon.

Am primit câte trei cartușe fiecare. Doi milițieni și doi profesori ne-au explicat cum funcționează armele, cum se încarcă, cum se țin, și mai ales cum nu se îndreaptă niciodată spre oameni.

Am tras. Tremurând de frig, dar am tras.

Și-apoi, faza memorabilă: lângă noi era o stână. Un coleg glumeț, după ce și-a terminat cartușele (credea el), a îndreptat pușca spre o oaie și – surpriză – glonțul a plecat. Instructorul nu verificase că arma era încărcată. Oaia s-a dus, ciobanul a plecat bombănind, iar noi am rămas cu o lecție care n-a fost în manual.

După ce colegii au plecat acasă, zece dintre noi am rămas. Trebuia dus echipamentul înapoi. Doar că surpriza nu se terminase: un milițian a deschis a doua ladă de cartușe, și-a umplut chipiul cu gloanțe și ne-a zis: „Toate gloanțele trebuie trase. Toate tuburile trebuie numărate.”

Așa că am tras, din nou. Cu mâinile amorțite, cu încărcătoare mici, cu saltele înghețate sub picioare. N-am plecat până n-am tras tot.

Aceasta nu e o pledoarie pentru întoarcerea la milițieni sau uniforme de Gărzi Patriotice. Dar e o constatare dureroasă: știam atunci mai mult despre responsabilitate decât știu azi mulți adulți crescuți cu like-uri și meme-uri.

Când vrei pace, trebuie să fii pregătit pentru război.

Nu e o lozincă. E o realitate ignorată.

Polonia a început antrenamente militare pentru toți bărbații adulți.
Finlanda are cea mai puternică armată de rezervă din Europa. Rusia nu se joacă cu ei.
În România, avem în continuare impresia că „nouă nu ni se poate întâmpla”.

Dar dacă am fi avut o societate responsabilă, dacă am fi pregătit cetățenii, dacă fiecare român apt ar fi avut în casă un rucsac, o armă și o misiune, atunci în 48 de ore am fi avut 3 milioane de bocanci în pământ.
Și atunci nu ne-ar mai fi tratat nimeni ca pe un teritoriu, ci ca pe o țară.

Nu, nimeni nu vrea să-ți trimită copiii la război.
Dar războiul nu te întreabă dacă vrei să vii.

Azi, din puful de acasă, cu telefon dăștiep și grătarul sfârâind, pare imposibil ca într-o joi dimineața să te trezești și să vezi că lumea s-a schimbat.

Dar exact așa vine istoria peste tine.
Fără anunț. Fără tutorial. Fără „save”.

Pentru că, așa cum există bătăușul clasei, există și bătăușii Europei.
Și i-am mai văzut pe la noi. Și printre noi.

Să vă meargă bine. Și să nu uitați: pacea e frumoasă, dar n-a fost niciodată gratis.