Azi e 20 martie, echinocțiul de primăvară.
În 19 martie 1993, pe vremea când nu existau telefoane mobile, trenul meu ajungea în Arad, venind dinspre Cluj.
M-au așteptat în gară prietena mea și tatăl ei. Am simțit imediat că ceva nu era bine.
Și n-a fost.
M-au anunțat că mergem direct la spital. Tata era în stare gravă și urma să fie operat, dar „să nu-mi fac griji, o să fie bine”.
Încurajările nu strică niciodată, dar soarta… ea se decide în altă parte.
Am ajuns la spital. Mama, răvășită. Tata, la reanimare. Către miezul nopții, intră în operație. Hemoragie la stomac.
După mai bine de trei ore, îl aduc înapoi. O singură persoană avea voie să stea cu el. Am rămas eu. Mama era deja epuizată.
Tata fusese internat de câteva zile, dar nu-mi spuseseră nimic, ca să nu mă îngrijoreze.
Către dimineață, pe la ora patru, tata se trezește. Vorbim. Încerc să-l liniștesc. Îi spun că merg până acasă, la Pecica, și mă întorc cu autobuzul de la ora 9.
La 6 dimineața am plecat. La ora 9 urcam înapoi în autobuz, spre Arad. Înainte să intrăm în oraș, autobuzul oprește într-o stație.
Urcă fratele meu, Robi, și unchiul meu.
Atunci am știut: operația reușise, pacientul nu a mai rezistat.
La 18 ani, m-am trezit capul familiei. Înainte de orice facultate, cu un frate mai mic cu trei ani și mama casnică.
M-am gândit de multe ori dacă, atunci, l-ar fi pus într-o comă indusă… poate ar fi scăpat.
Poate rana nu i s-ar fi redeschis, poate nu s-ar fi înecat în propriul sânge.
Poate…
Dar grija pentru noi nu-l lăsa. Asta era el. Era mult mai mult.
Cu tata am avut cea mai bună relație.
Un om care nu stătea niciodată locului și încerca să ne pregătească pentru lumea care vine.
Tata a făcut liceul la seral, pentru că bunicii mei aveau pământ, erau „chiaburi”, nu avea origini sănătoase pentru comuniști.
Așa cum eu nu am origini sănătoase pentru neocomuniști.
Au trecut 32 de ani de atunci.
Și astăzi, la ora asta, este despre TATA.
Eu am fost cumva, norocos.
