Mergeam cu autobuzul la Arad, după 1989.

Autobuze vechi, diesel, în care în spate abia puteai respira de la mirosul de motorină. Gazele de eșapament intrau prin ușa cu chederul troznit. Șoferii, nenea Zoli și nea Wili, făceau parte integrantă din autobuz, dar și din viața noastră.

Nenea Zoli era un tip solid, pe la 130-140 kg la 1,80 înălțime, cu păr lung până la umeri și cărare aranjată cu piaptănul din mers. Diminețile îl prindeau fie nervos și gata să rupă maneta, fie glumind cu toată lumea – și la dus, și la întors.

Nea Wili era un ungur simpatic, țapăn și direct. Îi așeza pe oameni pe scaune, verifica biletele, mândru tare de dintele lui de aur. Amândoi țineau la curățenie și aveau o relație personală cu navetiștii – muncitori, elevi, oameni de-ai locului.

Pecica era altfel atunci. Mai modestă, dar cu norocul de a avea puțini hoți la cârmă și mulți gospodari. E cer și pământ azi față de ce era în 1989. Dacă era și țara la fel, vă spun sincer: eram departe acum.

Drumul care promitea Vestul

Tot în acei ani, s-a reasfaltat drumul Arad–Nădlac. Firma părea italiană. Se punea o pânză izolatoare pe margine, cum nu mai văzusem. Pe mijloc, la metru, apăreau „licuricii” reflectorizanți – noaptea, șoseaua părea o pistă luminată.
După o lună, dispăruseră. Veneau indivizi cu căruțe și-i scoteau cu dalta. Au furat și stâlpii reflectorizanți. Poliția a găsit pânza izolatoare… la vânzare, în obor.

Așa a început tranziția

Nu cu principii. Nu cu democrație autentică.
Ci cu drumuri, căruțe, motorină și oameni care învățau greu că libertatea nu înseamnă haos.
Că bunul comun nu e pradă.
Că a fi liber nu înseamnă să furi tot ce poți.

Să nu uitați!
Să vă meargă bine!