Crezi c-o să ți-o spună cineva?
La unele partide, nu spunem care, membri simpli cred că știu exact ce apără. Cred.
Cred că „agenda partidului” e cea din discursuri, din spoturile electorale și din lozincile de la conferințe.
Că șefii gândesc la fel ca ei, doar că „au mai multe informații”.
Adevărul e că au alte informații — și mai ales, alte interese.
Cele două agende
În realitate, un partid mare funcționează ca o corporație veche: are o imagine publică, un brand cu valori și o structură internă care lucrează pentru profit.
Diferența e că profitul nu se măsoară în bani (cel puțin nu direct), ci în putere, protecție și acces.
Așa apar cele două agende: una publică, de decor, și una reală, de uz intern.
Cea publică vorbește despre „binele comun”, „patriotism”, „familie”, „Europa”, „schimbare”, „valorile dreptei” sau „solidaritatea stângii”, depre orice.
Cea reală se scrie în birouri închise, între oameni care nu mai cred demult în nimic din ce spun la televizor.
Membrii și iluzia cauzei
Membrii de partid, sinceri și muncitori, sunt ținuți în bula frumoasă a cauzei.
Li se oferă sentimentul de apartenență, de fraternitate și de misiune.
Le place să creadă că fac parte dintr-un plan mai mare.
Și într-un fel, chiar fac — doar că planul nu e al lor.
De multe ori, nici liderii locali nu cunosc adevărata agendă a conducerii centrale.
Iar când o află — dacă o află — deja sunt în poziții pe care nu vor să le piardă.
Așa că închid ochii la minciuni, le justifică sau, mai grav, le promovează — forțați de împrejurări, de loialitate sau de frică.
Așa se transformă compromisul în disciplină și ipocrizia în strategie. "Disciplină de partid" îi zice.
Și voi așteptați să se întâmple lucruri.
Dar nu se întâmplă.
Nu au cum.
Nu "trebuie".
Frica, speranța și lanțul obedienței
Sistemul se întreține singur prin două motoare simple: frica și speranța.
Frica de a fi exclus, de a fi etichetat „trădător” și speranța că „dacă muncesc destul, o să fiu și eu băgat în seamă”, "primesc ceva".
E un lanț al obedienței perfect funcțional: fiecare protejează pe cel de deasupra și controlează pe cel de dedesubt.
Așa se păstrează liniștea și se omoară întrebările.
Legea care a transformat loialitatea în obligație
Partidele mari au căzut chiar în propria capcană atunci când au legiferat că un consilier local sau județean își pierde funcția dacă pleacă dintr-un partid în altul.
Au crezut că astfel își vor securiza oamenii, făcându-i captivi.
Șiiii, pe deasupra, au capturat chiar și opoziția: fiecare tabără își ține oamenii blocați în același mecanism, de frică să nu piardă voturi, funcții sau majorități.
Așa s-a ajuns ca libertatea de conștiință — o valoare esențială a democrației — să fie înlocuită cu fidelitatea impusă prin lege.
Și de aici vine spectacolul pe care îl vedem zi de zi: consilieri locali și județeni aduși disciplinat pe la tot felul de activități de partid, la care, ca simpli cetățeni, n-ar pune niciodată piciorul. Nu toți, doar majoritatea.
Dar merg. Pentru că știu că, dacă nu sunt prezenți la toate aberațiile șefilor – sau ale șefului suprem – pot fi „zburați” din partid.
Iar dacă sunt excluși, își pierd automat și funcția.
Deci, dragilor, dacă vreți ca ai voștri consilieri locali să voteze după conștiință, nu după telefonul de la partid, prima dată legea trebuie schimbată.
Până atunci, niciun vot local nu e liber cu adevărat — în afară de cazurile asumate, în care ai oameni foarte verticali, care aleg să riște tot pentru un principiu.
Dar aceștia sunt excepțiile, nu regula.
Iar o democrație care trăiește doar din excepții nu e o democrație, e o improvizație.
Când loialitatea devine dogmă
În timp, oamenii nu mai văd contradicția.
Ajung să creadă că a fi loial e mai important decât a fi corect.
Că scopul e mai mare decât mijloacele.
Că trebuie „să jucăm inteligent”, chiar și atunci când jocul e murdar.
Și așa, partidul devine o biserică fără credință, în care dogma e înlocuită de strategie, iar rugăciunea de comunicat de presă.
Ironia supremă e că aceste mase chiar cred că apără democrația, când, în realitate, doar o mimează disciplinat, în ritmul impus de cei care au descoperit demult că puterea se ține mai ușor decât adevărul.
Un partid care nu-și informează membrii nu e o comunitate, e o companie care vinde iluzii.
Iar „agenda reală” se scrie mereu acolo unde nu intră nici simpatizanții, nici presa, nici moralitatea.
Dar se poate și altfel
Sigur că se poate și altfel, dar nu în partidele tradiționale sau nu cu aceleasi obiceiuri.
Sigur că trebuie să existe conducere, dar în interesul cetățenilor pe care îi reprezintă.
Sigur că trebuie ocupate funcții, pentru că altfel nu există partid, dar măcar după competențele minime, nu după gradele de obediență.
Sigur că obiectivele organizației trebuie să fie oamenii și comunitatea, dar și obiectivele individului trebuie să rămână compatibile cu ale organizației.
Pentru că altfel, partidul devine o simplă unealtă de supraviețuire personală, nu un proiect colectiv.
Astfel politica se transformă doar în piață de oportunități, nu în construcție de sens.
Se poate altfel, dar doar dacă transparența devine regulă, nu excepție.
Dacă oamenii simpli sunt tratați ca parteneri, nu ca decor electoral.
Dacă loialitatea nu mai e un criteriu de promovare, ci consecința firească a respectului; mai ales, dacă fiecare membru își aduce aminte că puterea nu e scopul, ci un mijloc.
Atunci și numai atunci, vom putea vorbi despre partide cu agende reale, nu ascunse.
Până una alta, vom continua să trăim între două lumi: cea declarată și cea trăită.
Și să ne prefacem că sunt una și aceeași.
Dar adevărul e simplu: fără oameni reali, fără cei care încă mai cred în ceva și nu se vând la prima funcție, ne vom învârti la nesfârșit în același cerc.
Nu te poți aștepta la mai bine, câtă vreme accepți „mai răul” ca normă.
De adevăr?! Cine mai are nevoie în ziua de azi?!
Oamenii au nevoie de povești frumoase în care să se facă, să se dea, nu în care să facă.
Pentru că dacă ar fi să facă, ar trebui să și răspundă.
Și mai gândiți-vă la astea, din când în când.
Se poate și altfel.
Dar, vorba Afroditei:
„Nu uita că alegerea a fost întotdeauna a ta.”
Să vă meargă bine!
