În ultimele trei zile am fost prezent, live, la dezbaterile prezidențiabililor din București.
Dacă vreodată aveți ocazia, vă recomand să fiți în public.
Să vedeți cu ochii voștri. Să ascultați. Să măsurați gesturi. Să simțiți pauzele. Să vorbiți cu lumea.
Fabulos! Grotesc!
Stați în sală. Într-un colț, liniștiți. Privind.
Uitați-vă la mâini. La ochi. La tăceri. La cum râde lumea. La cine râde. La ce nu se spune.
Ascultați oamenii în pauză. Și politicienii. Și pe ceilalți.
Cei care-și spun părerea în șoaptă, dar cu privirea plină.
Cei care au venit „doar să vadă și ei” și au rămas nemișcați.
Cei care vorbesc între ei:
„Ai văzut ce-a zis?”
„Ai auzit cum a tăcut?”
„Dacă USR nu o sprijină pe Lasconi, cine sunt cei cu pancartele?”
…și altele asemenea.
Un amestec de adevăr crud și spectacol.
Un circ și o spovedanie. O piesă de teatru și, pentru unii, un autodenunț colectiv.
Nu sunt curios de candidații absenți.
Or avea ei scoruri în sondaje – sondaje plătite scump, în urma unor campanii de dezinformare plătite și mai scump – dar tocmai de aceea nu contează.
Adevărata relevanță nu vine din cifre aruncate pe ecran, ci din prezență. Din curajul de a sta în fața oamenilor, de a răspunde, de a greși poate, dar de a fi acolo.
Vorbim despre cei care au arătat respect.
Cei care au urcat pe scenă și au privit în sală, nu în telepromptere.
Despre cei care au venit să dea seamă, nu să dea din umeri.
Unii candidați păreau complet rupți de realitate.
Lavinia Șandru, Ion Banu – prezențe care n-au reușit să articuleze vreo viziune coerentă sau să transmită că înțeleg lumea în care trăim.
Parcă s-au înscris în cursă pentru distracție. Sau poate doar ca să mai apară undeva, în fața camerelor.
În rest, abia au încăput orgoliile pe scenă.
Erau candidați care, dacă s-ar fi putut, ar fi cerut microfonul doar pentru ei.
Atacuri la persoană, replici tăioase, certuri despre trecut.
De parcă alegerile ar fi un concurs de cine a fost mai puțin vinovat în urmă cu zece ani. Sau 20.
Puțin conținut, mult ego.
Mai lipsea să apară cineva cu popcorn, că spectacolul era complet.
Cei mai mulți au vorbit despre ei. Doar despre ei.
Și când nu o făceau, atacau sub centură alt candidat.
A fost mai mult un exercițiu de vanitate decât o dezbatere.
Mai puțin despre ce trebuie făcut, mai mult despre cine pe cine disprețuiește mai elegant.
Adevărata miză – oamenii, direcția, speranța – s-a pierdut în zgomotul ambițiilor personale.
Ce s-a văzut clar, dincolo de vorbe, a fost altceva.
Bătălia între sistemele care conduc România din umbră.
Nu între idei, ci între rețele. Între cei care numără voturile, între oamenii lor.
Fiecare candidat "cotat" părea că poartă în spate nu doar un partid, ci un mecanism. O structură.
Se simțea tensiunea dincolo de scenă. În culise. În pauze. În priviri.
În mijlocul sălii, o mulțime de oameni cu pancarte USR o aclama pe Elena Lasconi.
Păi dacă USR îl sprijină pe Nicușor Dan, cine erau oamenii aceia? Ce făceau acolo?
Pe de altă parte, un grup de 15-20 de susținători ai lui Nicușor, cu șepci și veste inscripționate, scandau lozinci dintr-un colț.
Ei nu erau tot USR?
S-a văzut clar: nu e doar o competiție politică, e un conflict personal. Și unul grav.
Un duel care pare să fi depășit miza funcției de președinte.
Dacă își permit reglări personale în timpul unei campanii, ce vor face dacă – sau când – unul chiar ajunge la Cotroceni?
Daniel Funeriu – un profesionist al vremurilor noastre.
Un om hăituit de sisteme, adesea frustrat de piedicile puse chiar de cei care l-au chemat să reformeze.
L-am văzut apăsat, tensionat, dar și clar în anumite momente.
Dacă ar reuși să se desprindă de radicalismul generat de răni vechi, ar putea fi un consilier prezidențial excepțional pe educație.
Are viziune. Are experiență. Dar duce după el o istorie care încă îl arde.
Și totuși, dacă ar lăsa trecutul la ușă, ar aduce un mare beneficiu țării.
Crin Antonescu – candidatul tripartit, scos din pălăria consensului dintre PSD, PNL și UDMR.
Nu e o alegere a oamenilor, ci o soluție de compromis între partide.
Un campion trimis în turnir de către sistem, cu misiunea de a conserva status quo-ul. Nu prea vrea, dar l-au pus/ales.
E educat, are cuvintele la el, uneori chiar spiritual. Dar pare obosit.
Un exponent rafinat al trecutului, exact acel stil politic de care românii s-au săturat.
Un politician elegant, dar fără puterea de a forța reforme.
O continuitate fardată după vremurile actuale, dar cu același conținut învechit.
Nicușor Dan... Dacă pleacă din poziția de primar, cred că bucureștenii au de pierdut.
E posibil să fie un administrator bun – nu contest asta. Dar nu are anvergura unui președinte.
Aroganța lui... nu știu ce ascunde. Iar pragmatismul acela rece, de matematician, lasă impresia că în spate e altceva. Ceva ce nu vreau să știu.
E extrem de introvertit. Nu comunică, nu inspiră. Nu stiu psihic cum e. A fost atacat non-stop.
Nu cred că e chiar de capul lui. Și încep să mă întreb dacă nu cumva același sistem care a dus-o pe Lasconi în turul doi, îl împinge acum și pe el.
Nu știu dacă e și un preț de plătit pentru asta, dar nu mi-aș dori să fim noi cei care-l achită.
Nicușor Dan e la cealaltă extremă față de George Simion. Dar tot extremă e.
Și la fel de periculoasă, dacă nu e înțeleasă corect.
Despre Cristian Terheș nu am de spus mai mult decât spune el însuși.
Fiecare e capabil să judece dacă, raportat la ceilalți candidați, este mai potrivit sau nu.
Pagina lui este accesibilă. Discursurile sunt publice. Faptele – la vedere.
Ce pot spune cu certitudine este că prezidențialele se încheie, dar România are nevoie de un partid creștin-democrat.
Cu oameni reali, care au o viziune, un plan și sunt gata să se implice.
Asta este unul din obiectivele lui Cristian Terheș și al PNCR. Pentru asta sunt și eu aici.
Dacă aș fi vrut sinecuri cu orice preț, rămâneam în AUR.
Am ales să nu.
Campania se încheie. Și a fost, sincer, mult prea mult.
Prea mult spectacol, prea puțin conținut. Prea multe vorbe, prea puțină responsabilitate.
Dar lupta noastră nu se încheie aici.
Continuă.
Pentru oameni. Pentru adevăr. Pentru normalitate.
Pentru o viață în care nu mai trebuie să pleci ca să trăiești demn.
Pentru copii. Pentru viitor.
Pentru o Românie care merită mai mult – și care, în sfârșit, să se aleagă pe ea însăși.
Să nu uităm că România trebuie să aibă o capitală.
Și nu doar Bucureștiul să aibă o țară.
PS.
pun și cmf în caz că cineva interpretează electoral, dar nu e.
MATERIAL PUBLICITAR POLITICPartidul National Conservator Român, e-mail: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea., Str. George Cosbuc 22B, Zalău, Sălaj
CMF 31250011 CPP A0B1C1D1E1
