Războiul dronelor și spălarea pe creier

Zilele trecute am dat peste câteva videoclipuri despre războiul nenorocit din Ucraina.

De obicei nu caut așa ceva, nu mă pasioneaza moarte în niciuna din formele ei și cu atât mai puțin cand vine vorba de război.
Dar, curios, am observat că autorul avea și canal de YouTube și Telegram, așa că am dat „Urmărire”. Dacă aveți curiozități, uitați-vă.
Sunt imagini destule.
Eu am văzut.
Mie mi-a ajuns.

Am găsit acolo filmări brute, nefiltrate, direct din mijlocul frontului:
acțiuni de curățire a unui sat, drone FPV vânând soldați pe câmp deschis — când ucrainenii îi urmăreau pe ruși, când rușii pe ucraineni.
Este poate primul război major din istorie în care luptele sunt transmise aproape în timp real, prin canale publice, la îndemâna oricui.
Un război dus nu doar pe câmpul de luptă, ci și pe ecranele telefoanelor noastre.

După mai bine de o oră de vizionare, fără să fiu expert militar, am tras o concluzie simplă și rece:
Acest război nu poate fi câștigat în mod convențional. Nu ai cum.

În această nouă paradigmă, victoria nu mai ține de tancuri sau de cuceriri teritoriale.
Se reduce la o aritmetică sumbră: cine are mai multe drone, cine are mai multă artilerie, cine are mai multă resursă umană, omoară mai mult.
Și atât.
Nu există o perspectivă clară de victorie totală pentru nicio parte.

Atât Rusia, cât și Ucraina sunt prinse într-un război de uzură tehnologică și umană, imposibil de câștigat clasic.
Fără folosirea armelor nucleare, un pas sinucigaș, Rusia nu poate învinge.
Dar nici Ucraina nu poate zdrobi complet o putere demografică și industrială masivă.

Această realitate explică și altceva, mult mai aproape de noi:

România nu poate fi cucerită prin forță militară convențională.
Rusia nu mai poate face asta. Nu azi și nu mâine.

I-am bate de le-ar suna vodka în cap, cu drone, cu voință, cu rezistență.
Pot să ne lovească cu rachete balistice convenționale, dar nu e destul.
România nu poate fi înfrântă cu tancuri.

Poate fi cucerită doar infiltrându-i conducerea.

De aceea propaganda lucrează zi și noapte.
De aceea mii de conturi false sufocă rețelele sociale.
De aceea ne țin ocupați cu narațiuni inventate: că vine turul doi înapoi, că pleacă, că vin contestații, că se anulează decizii, că urmează proteste istorice, că există o speranță falsă de salvare imediată.

Toate aceste tactici nu sunt despre adevăr.
Sunt despre ocuparea minții.

Și, în fiecare țară postcomunistă, există câte un „Ivan” — sau mai mulți — trimiși, convertiți sau cumpărați să joace acest rol.
În România, am avut parte de mai mulți.
S-au vândut, și-au luat banii, iar acum sunt prizonierii propriilor trădări.

Dacă reușesc, România cade.
Dacă eșuează, ei sunt terminați.

Dar dacă reușesc, noi suntem cei terminați:
Aruncați înapoi într-un iad al istoriei din care am ieșit cu sânge, cu foamete și cu sacrificii.
Într-un regim de sărăcie, umilință și frică, unde o generație întreagă a trăit în întuneric.

Trebuie să fim sinceri:
România are probleme reale.
Românii sunt pe bună dreptate supărați.
- Birocrația ne sufocă.
- Baronii locali încă taie și spânzură.
- Avem sute de mii de legi și reglementări inutile.
- Sistemul educațional și de sănătate abia respiră.
- Diaspora începe să sufere chiar și în țările adoptive.

Știu că supărarea este mare.
Știu că este justificată.
Știu că oamenilor li s-a dat o speranță uriașă, promisiuni de salvare rapidă.
Dar tocmai asta e capcana: ar fi fost prea ușor.

Vestea bună este că speranță există.
Dar nu prin miracole.
Ci prin implicare reală:
- Prin vot.
- Prin asumarea calității de membri în partide cu oameni normali la cap.
- Prin democrație participativă, nu pasivă.

Vestea mai puțin bună este că nu cred ca se va rezolva acum.
Dar la următoarele alegeri — da.

Știu că e greu.
Dar dacă n-ai mișcat un deget 35 de ani și tot ai rezistat,
poți să mai reziști încă puțin.
Poți să lupți.
Poți să construiești.
Nu e timpul să renunți acum.

Nu cu urlete de frustrare.
Ci cu fapte, cu caractere, cu oameni care nu se lasă dresați de zgomot.

Prin muncă, prin construcție, prin perseverență, România poate să redevină a românilor.

Repet: nu cu urlete de frustrare.
Ci cu fapte, cu caractere, cu oameni care nu se lasă dresați de zgomot.

Și când va veni vremea să alegem din nou, să căutăm altceva:
Nu salvatori din vorbe, nu dresori de turme, ci oameni întregi.

Eu, dacă ar trebui să aleg președintele,
l-aș căuta pe acela care are o viziune clară pentru România, pe acela care vorbește o limbă străină, care poate sta în fața lui Trump, Putin sau Ursula von der Leyen fără să plece privirea, care vede România pe harta strategică a lumii și caută interesul țării, nu al altor țări.
Pe cel care nu ne duce nici în brațele baronilor de la partide, nici în brațele rușilor și nici spre vreo formă de comunism, oricât de subtil mascată. Unul real!

Războiul nu mai e pe câmpul de luptă.

Războiul e în mințile noastre. Și îl pierdem fără să știm.

Astăzi, avem încă o șansă.
Nu-i lăsați să o fure.