Un om, un papă, o moștenire vie - între milostivire, controversă și adevăr
A murit Papa Francisc.
Un papă iubit de mulți, contestat de mulți, dar ignorat de nimeni.
Primul papă din America Latină. Primul iezuit. Primul care a îndrăznit să vorbească altfel.
A coborât din palat în Casa Santa Marta. A renunțat la tron, la mașini luxoase, la limbajul prețios.
A vorbit despre cei săraci, despre migranți, despre pământul distrus, despre Biserica bolnavă de putere.
Și da, a avut poziții controversate. Uneori prea directe, alteori ambigue. A stârnit dezbateri. A rupt tabere.
Pentru unii a fost un om prea simplu. Pentru alții prea incomod.
Pentru unii a fost un profet. Pentru alții, un pericol.
Pentru mine a fost un om al vremii sale, care a încercat să aducă Biserica acolo unde o uitaseră: lângă om.
A fost criticat pentru că a spus „Cine sunt eu să judec?”
Pentru că a îndrăznit să rostească numele păcatului fără să piardă din ochi persoana.
Pentru că a rostit cuvântul „milostivire” acolo unde lumea voia condamnare.
Pentru că a ales compasiunea în locul rigorii.
A fost acuzat că a fost prea de stânga.
Că a iubit prea mult pământul și prea puțin dogma.
Că a vorbit prea des despre lume și prea puțin despre cer.
Poate. Dar poate că lumea avea nevoie tocmai de un papă care să arate că și în Vatican se poate merge pe jos.
Că sfințenia nu are nevoie de aur. Că adevărul spus blând tot adevăr rămâne.
Că Dumnezeu nu e doar în catedrale, ci și în barăcile de la marginea Buenos Aires-ului.
Pontificatul său nu a fost curat, liniar sau comod. A fost viu. Tensionat. Contradictoriu. Real.
Iar în vremuri în care oamenii nu mai cred în nimic, poate tocmai un papă viu era ce aveam nevoie.
Sanctitas. Așa i s-a spus.
Dar a fost, înainte de toate, Jorge Mario. Un om.
Iar azi, omul a plecat.
Rămas bun, Sanctitate!
Dumnezeu să te odihnească în milostivirea despre care ai tot vorbit.
