Joi 9 Iulie 2020

Autentificare

Nume utilizator *
Parola *
Ține-ma minte

Baricada

 

Am vreo doi ani de când nu am scris nimic (altceva decât o povestire la câteva săptămâni pe un blog personal necitit de nimeni) pe o platformă sau în vreun ziar online.

Așa că mi-am pierdut reflexul introducerilor. Voi trece abrupt la câteva păreri. Politice, pentru că la fotbal nu mă pricep defel.

Prima:

În România nu există ideologii și doctrine.

Asocierile ideologice ale marilor partide sunt butaforii. Social-democrații vin cu măsuri liberale, liberalii cu măsuri de protecție socială populiste, social-democrații vin cu inițiative creștin-conservatoare.

Micile partide sau grupări manifestă și ele disonanțe evidente: conservatorii creștini susțin politicieni noi progresiști, noua stângă va vota un partid centrist în lipsa propriei structuri electorale.

Ca la noi, la nimeni, pentru că anarhiști eco-raw-veganiști sunt angajați într-o campanie care propune în majoritatea județelor candidați care provin din grupuri conservatoare, membri în trecut în partide definite clar ca fiind creștine. În același timp, creștini conservatori au intrat în echipele de campanie ale unui partid care va fi, cu siguranță, masiv votat de comunitatea LGBT.

Părerea vine acum, după prezentarea pe scurt a situației – așa cum o văd eu cel puțin - și e cam așa:

Progresiști, creștini conservatori, libertarieni, liberali structurali, ecologiști, anarhiști, naționaliști, români, maghiari, țigani, apărători ai Bisericilor de toate felurile și atacatori ai acestora de toate orientările, oameni cu garsoniere și oameni cu vilă cu turnulețe, cetățeni cu abonament la tramvai și cetățeni care conduc SLK-uri, o mulțime incoerentă politic și amestecată doctrinar de nu mai știe nimeni dacă cel cu care împarte tricoul de campanie e amic sau dușman de moarte în general, preoți și atei, salvatori de suflete și salvatori de balene, trebuie să aibă CEVA în comun.

Altfel nu ar lupta în aceeași barcă, sub același steag.

Au oare în comun o viziune asupra viitorului României? În afară de să fie bine ca să nu fie rău, nu. Unii văd România atlantistă, alții o visează insulă și kibbutz al libertății față de marile puteri. Unii vor industrie, alții cred că salvarea economică stă în promovarea intensă a artefactelor gen croșetat, împletirea de brățări colorate pe plajă vara și alții cred că ce ne lipsește ca să evoluăm e păstoritul tradițional, dar fără să lăsăm oile să roadă iarba și peisajul. Unii cred că salvarea națiunii stă în joburi bine plătite și export, alții cred că stă în distrugerea multinaționalelor și alții cred că ne-am salva sigur-sigur dacă am da afară străinii din țară. Viziunea comuna e de negăsit. Nici măcar o vagă intersecție a viziunilor nu e vizibilă. Nimic.

 

Au oare în comun interese? Interesele unora însemnă foame pentru ceilalți. Bunăstarea spirituală a unui grup înseamnă interzicerea altuia. Familia tradițională și cupurile de același gen, unițisalviști și corporatiști, PET-uri cu pietricele și marșuri cu Crucea în frunte. Nu, eu nu găsesc interesele comune.

 

Ce îi mână pe ei în luptă, de aceeași parte a baricadei, oare? Cum se explică consensul (temporar), armistițiul, emulația, sprijinul reciproc? Ce a blocat eviscerarea reciprocă a acestor oameni atât de diferiți încât orice amestec al lor ar fi trebuit să fie exploziv, detonant, autodistructiv?

 

Baricada însăși explică situația. Baricada, în mod ciudat, nu a fost ridicată de acești combatanți. Ei nu o ridică ci par să vrea să o spargă.

E zidul ce desparte politicul mainstream de restul țării. Baricada e făcută din lucruri comune. Dacă pe străzile Parisului baricadele erau făcute la fine de secol XVIII din scaune și căruțe răsturnate, de această dată e făcută din mașini scumpe în bună stare, nerăsturnate, vile prospere, bugete delapidate, aroganțe nefardate, prezumția generală că votantul român e destul de prost și ușor manipulabil. Baricada e distanța dintre un electorat tot mai informat și impresia șefilor politici din marile partide că acesta nu are, oricum, alternative.

În fine, fondul baricadei pare să fie, cred eu, exact a-doctrinarismul marilor partide. Inconsecvența lor doctrinară, incoerența lor legislativă si pozițiile brambura, emiterea de opinii și legi oportuniste, fără cea mai mică legătură cu denumirea și afilierea teoretică a partidelor.

Pragmatismul e bun, dacă nu duce la încălcarea unor norme etice minimale. Dar numirea în listele marilor partide de politruci, de migranți politici, de afaceriști dubioși, pentru că au banii necesari derulării unei campanii, nu e pragmatism ci afront. Da, o majoritate a alegătorilor nu vor vedea nimic și vor vota orbește o siglă. Există însă și o minoritate care va face diferența, cea a celor care se informează și au opinii. A celor care se simt jigniți când sunt luați de proști.

Aceștia vor fi, probabil, aproximativ zece procente din voturile naționale.

Dintre aceștia, trei sferturi probabil sunt tineri cu educație superioară.

Dintre aceștia, jumătate au copii, unii mici și alții adolescenți. Care vor mări procentele peste patru ani.

Aceștia sunt acum 10% dar eu cred că vor reprezenta mult mai mult în viitor. România ceva mai greu de mințit.

 

Baricada e construită din toate cele de mai sus și stă pe fundația disprețului marilor partide față de propria doctrină. Adică pe neseriozitate, mafie și oligarhii vechi, transpartinice toate. Baricada e întărită de diplome false sau fără valoare, pe doctorate abuzate, pe cultură violată, pe batjocorirea unor valori comune atât stângii noi cât și dreptei conservatoare sau liberale, cum sunt detestarea hoției, onestitatea, credința în bine, egalitatea de șansă, dreptul la bunăstare al celor onești.

Și mai are ca și ciment sentimentul că ești disprețuit. E reacția omului în VW second-hand, care vine de la serviciu, față de golanul cu lanț gros la gât care depășește pe contrasens cu beemveul lui seria șapte înmatriculat în Bulgaria și îi arată degetul din mijloc, rânjind. Ei, asta nu place nici corporatistului, nici ecologistei cu floricele în păr, nici metrosexualului bărbos și nici soldatului Oastei Domnului. Pentru că ei reprezintă partea cu opinii –diverse, adverse, dar opinii – ferme ale unui popor. Partea mai nouă. Partea neconsolată cu starea de fapt și partea dezvrăjită.

Partea care visează - și asta o face, deși pare oximoronică chestiunea, pragmatică.

Așadar, cred eu, la aceste alegeri avem o singură luptă. Între vechea structură multicefală a sistemului corupt care conduce țara (surprinzător, uneori eficient cu toată corupția endemică) și acest grup eterogen.

Nu se suportă între ei, dar instinctiv știu că diferențele dintre ei pot fi suspendate în numele unui bine mai mare decât ce îi desparte.

Se puteau numi oricum. Întâmplător, se numesc USR  anul acesta.

 

USR nu se bucură că există. USR e trist că e nevoie să existe. Ar prefera să nu fie nevoie. Dar fiind, vor lupta.

 

Eu, unul, detest salvatorii autodeclarați de orice fel. Anul acesta îi voi vota, însă.

Pentru că m-am trezit și eu pe partea asta de baricadă: mințit, furat, nereprezentat. Așa că nu am ce face, îi votez.

Și nu, nu e răul cel mai mic. Răul cel mic e PNL. S-ar putea ca dislocarea unei mase de zece procente de politicieni din PNL, ALDE, PSD si puțintel din UDMR, înlocuirea lor cu oameni realmente noi, să fie un pas important în schimbarea aerului stătut din Parlament. Voi vota pentru asta.

 

Și voi spera că peste patru ani voi putea vota o doctrină și un partid care să creadă în această doctrină. Și să mă respecte ca alegător care dorește o anumită direcție – fie aceasta liberală, social democrată sau conservatoare.

Sper ca peste patru ani să ne batem cu cei pe care îi votez acum. Să ne batem în opinii. Nu în șpăgi și corupție, cum se bat acum marile noastre partide.

 

 

Login to post comments